Ce mângâiere și ce onoare,
ce mângâiere, ce har nespus,
să fii în țara nemuritoare,
să vezi cărarea cu crini în floare
pe unde-odată trecea Isus...

Ce duioșie, ce dulce slavă,
ce fremătare, ce clipe de har,
să știi că-n orice firuț de iarbă
e poate taina cea mai grozavă,
e-un strop de sânge de pe Calvar...

Ce măreție, ce plinătate,
din răsărit până-n zări de apus!
Ce stâlpi de slavă, ce culmi ciudate,
ce scări de templu și de cetate
pe unde-odată plângea Isus...

Ce fericire s-asculți balada,
cântecul mărilor în asfințit,
când spune iarăși Tiberiada
cum valuri grele, cerându-și prada,
la glasul tainic au amuțit.

Ce-nfiorare să urci pe scară,
în priveghere alături de frați,
s-asculți halel-ul din sfânta seară,
când noaptea blândă ne spune iară:
– Acesta-i Trupul... luați, mâncați...

Ce val de haruri, ca valul mării,
plin de Duh Sfânt să privești Golgota,
s-asculți cum urcă din nou călăii,
să simți în suflet suspinul zării
și-un scrâșnet aspru de cruce grea...

Ce-nviorare, ce dragi icoane,
ce bucurie în Emanuel,
să vezi popoare-n lungi coloane
cum vin pe aripi de peste oceane
să vadă slava lui Israel!

O, cum va plânge strângându-și rodul
casa lui David curând cu-ai săi.
Va plânge Natan, chemând norodul,
va plânge Levi purtând efodul,
și plin de lacrimi va sta Șimei...

Ce râu de slavă, ce revărsare,
cum Zaharia prin Duhul ne-a spus,
când peste culmea de la-nălțare,
cu mii de îngeri și sfinți din zare,
se va întoarce aici ISUS!

Ce fericire când vestitorii
vor coborî peste Ierusalim.
Când de pe norul de har și glorii
măreț striga-vor nemuritorii:
Ieșua Malek ha Yehudim!